Dragostea şi vârstele ei

Atunci când mă opresc la "capitolul" vârstă al "romanului" iubire îmi vine în minte un amalgam de corelaţii şi o avalanşă de întrebări: "cum influenţează vârsta procesul de îndrăgostire", "oare când îmbătrâneşti iubeşti altfel sau sufletul tău rămâne la fel pentru totdeauna"? Apoi mai sunt întrebările referitoare la importanţa vârstei partenerului tău (dacă diferenţele mari de vârstă sunt prielnice sau, din contră dăunătoare unei relaţii). De fapt, "dragostea şi vârstele ei" este doar o temă plurivalentă şi inepuizabilă.

Azi aş vrea să conspectăm câteva dintre cele mai importante fizionomii ale iubirii în funcţie de vârstă:

Hormonii, vârsta şi calitatea vieţii

Într-un interviu acordat de către doctor Petre Brătilă în urmă cu ceva timp, rămâsesem încremenită în faţa replicii: "domnişoară, abia după mult timp o să realizaţi cât de mult afectează hormonii viaţa unei femei în funcţie de fiecare vârstă.

Iar uimirea mea era cea a unui copil pentru că domnul doctor nu se referea atunci numai la schimbări fizice ci, mult mai interesant, la transformările psihice, la schimbarea calităţii vieţii emoţionale, efectiv la tot ce gândeşte o femeie. La modul ei de a se raporta la ceilalţi, la capacitatea şi modul ei de a oferi iubire.


În adolescenţă, hormonul vedetă din viaţa unei femei este adrenalina: secreţia adrenalinei le determină pe femei să-şi asume activităţi exuberante, stilul lor vestimentar este expansiv, iar din punctul de vedere emoţional acestă etapă din viaţa unei femei este dominată de instabilitate dusă la extreme uneori.

Maturitatea este controlată de hormonul estrogen care naşte în creierul femeilor nevoia de preocupare faţă de propria persoană, echilibru, valoare, instincte sexuale mature şi instincte materne debordante.

În perioada de menopauză, femeile îşi pierd mare parte din libidou, dorinţa lor de a fi atractive scade în proporţii importante şi, odată cu această realitate nefericită, se pierd instinctele feminităţii şi dorinţa de senzualitate. Tocmai de aceea, cele mai multe femei se preocupă de aspectul lor fizic din respect faţă de ele însele şi nu din dorinţa de a fi neapărat atrăgătoare.

Aşadar, timpul şi hormonii lui le învaţă pe femei să iubească cu maturitate, dar şi cu mai multă calitate.

Sufletul are vârstele lui

Ultimele statistici au arătat că "Zburătorul" le ameţeşte minţile femeilor mult mai devreme decât se întâmpla cu mamele sau bunicilor lor. Adolescenta din zilele noastre se îndrăgosteşte pe la 15 – 16 ani, însă această emancipare emoţională şi socială este de fapt cunoaşterea de sine: primele atracţii, primele emoţii, primii "fluturi în stomac", primele zâmbete necondiţionate.

În această perioadă, femeia în devenire experimentează pentru a-şi forma o personalitate şi pentru a descoperi ce îi place, ce o face nefericită, cât de disponibilă e...

Începând cu 18 – 20 de ani fenomenul de maturizare face primii paşi timizi, continuând însă căutarea de experinţe variate. Este vârsta care le învaţă pe femei să iubească cu nuanţe şi mult mai intens, dar este şi vârsta la care dorinţa de a avea o relaţie întrece dorinţa unui partener anume.

Iubirea de la 20 de ani se confundă şi cu distracţii şi cu lărgirea cercului de prieteni, iar sfârşitul unei relaţii înseamnă de cele mai multe ori începutul alteia. Acum este vârsta la care preocupările comune apropie doi amorezi, femeile vor romantism din belşug, selecţia este relativă – orice tânăr care dăruieşte necondiţionat un compliment devine o posibilă relaţie, dar şi o singură neplăcere poate influenţa tânăra femeie să abandoneze fără prea mari regrete. Compromisul nu este unul dintre atuurile iubirii de la 20 de ani.

Tot acesta este vârsta la care conceptul "bărbatul ideal" este o realitate, ea fiind mereu în căutarea acelei iubiri mari şi de poveste.

Începând cu 25 de ani, maturizarea emoţională, socială şi sexuală se impune: femeile îşi doresc o relaţie care să reprezinte definiţia echilibrului şi a stabilităţii, idealismul trece, iar scara de valori devine realistă (pe baza experienţelor trecute). Femeia îşi cunoaşte mult mai bine sufletul şi mintea, dorinţele şi nevoile. Ea nu mai este uşor influenţată de primele impresii şi nici de părerile celor din jur. În plus, începe să pună accent pe conceptul de fidelitate şi de reciprocitate...

La 30 de ani, sintagma de ordine este "stabilitate emoţională": feminitatea cunoaşte apogeul ei, apar dorinţe clare de sprijin afectiv, respect, fidelitate. Dispuse să facă sacrificii sau compromisuri, femeile la 30 de ani au nevoie de comunicare spirituală, afectivă şi sexuală, dragostea devenind de fapt un mod de convieţuire. Acum femeia se dăruieşte pe sine prin statutul de mamă şi soţie, aşteptând de la partener recunoştinţa prin sentimentul de unicitate.

Odată cu împlinirea vârstei de 40 de ani, maturitatea emoţională se defineşte prin realizări, împliniri, înţelepciune, eşecuri transformate în lecţii de viaţă. Dragostea înseamnă mai mult implicarea şi investiţia în familie. Pasiunea este înlocuită pe alocuri de romantism, sinceritate, cunoaştere între parteneri.

După 50 de ani, femeile renasc prin iubirea faţă de partener şi faţă de copii...

Vârsta şi viaţa sexuală

Comportamentul sexual evoluează odată cu vârsta, cu precizarea că evoluţia este diferită de la femei la bărbaţi. Dacă bărbaţii între 16 şi 20 de ani îşi manifestă sexualitatea în cel mai activ mod, apogeul sexual al femeilor este atins ceva mai târziu, în jurul vârstei de 30 de ani, menţinându-se constante până pe la 50 de ani.

După această vârstă, dorinţa sexuală scade atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi şi, chiar dacă între 51 şi 65 de ani dorinţa sexuală este mai intensă decât între 66 şi 80 de ani, paradoxal frecvenţa actelor sexuale este aceeaşi.

În ceea ce priveşte raportul dintre satisfacţia sexuală şi trecerea anilor, se pare că bărbaţii sunt cei mai norocoşi, satisfacţia lor sexuală păstrându-se în timp aproape la acelaşi nivel. În cazul femeilor aceasta scade cu trecerea timpului.

Dintr-o altă perspectivă, partenerii trecuţi de 30 de ani renunţă la cele mai multe fapte erotice, susţin specialiştii în domeniul sexologiei. Şi nici cei mai tineri, nici cei mai în vârstă nu neglijează preludiul, de obicei.

După 65 de ani dragostea materializată prin acţiuni sexuale capătă un sens mai intens pentru că este nevoie şi de mai mult efort pentru a dobândi plăcere de orice fel, iar bărbaţii încep să aibă nevoie de preludiu mai mult ca oricând.

Oircum, spun psihologii, imediat după vârsta de 40 de ani, cei mai mulţi bărbaţi suferă un declic psihologic care îi pune şi faţă în faţă cu dificultăţile erectile şi care le schimbă percepţia asupra sexului.

Dragoste la prima vedere, o iluzie optică?

Pentru că am început ieri - cu o notă uşor romantică - să vorbim despre sentimentul care ne dă viaţa şi fără de care nu putem oricât de pragmatici sau serioşi ne considerăm, vom continua şi azi cu aceeaşi tonalitate. Şi nu pentru a-l epuiza (departe încă această realizare), ci pentru a-i mai descoperi o nouă faţă ce ridică câteva nedumeriri serioase: dragoste la prima vedere.

Nu-mi amintesc să fi trăit experienţa “l-am văzut, m-am îndrăgostit brusc”. E adevărat că mai degrabă am trăit momente „l-am văzut, mi-a plăcut, ce rămâne de făcut” dar, bineînţeles cu o marjă de eroare care lăsa loc de inevitabile dezamăgiri de percepţie.

Apoi, devine confuză diferenţa dintre pasiune şi dragoste: unde este de fapt, linia care desparte atracţia fizică de iubirea care rezistă în faţa timpului şi a dezastrelor?
Ştim cu toţii că dragostea este un sentiment deseori bizar care poate apărea când te aştepţi mai puţin şi care dispare exact atunci când credeai că te poţi baza pe ea.

Ne naştem cu ea în minte, fiind controlată însă de instincte emoţionale senine şi nu numai. Dragostea e câteodată şi posesivă, şi tristă şi egoistă...


E suficient de complexă încât să aibă capacitatea de a se ivi spontan, de la o primă întâlnire. Nu i-aş subestima caracterul imprevizibil şi sesizant. Însă mulţi sunt aceia care s-au luptat cu argumente solide împotriva existenţei iubirii de la prima vedere.

A fi sau a nu fi... la prima vedere

De obicei scepticii sunt cei care nu s-au confruntat cu dragostea la primul contact vizual, aşa cum se întâmplă în oricare alt domeniu. Şi cei mai mulţi dintre ei evocă în calitate de argument atracţia fizică trecătoare.

Cei care spun că au fost binecuvântaţi cu o astfel de ispită, recunosc că este un sentiment nemaipomenit şi mult mai profund decât pare. Şi ei revin cu explicaţia că trăirea se dezvoltă la nivel emoţional-spiritual şi nu la nivel fizic. Nu ai nevoie de prea mult timp pentru a conştientiza că eşti faţă în faţă cu persoana pe care vei iubi cel puţin toată viaţa... E nevoie, de fapt, de secundele în care îţi ridici privirea şi întâlneşti alţi ochi.

Dintr-o perspectivă mai puţin subiectivă, avem pe de o parte mărturisirea oamenilor de ştiinţă care au confirmat posibilitatea unei iubiri la prima vedere, după ce au studiat cavitatea cerebrală a celor care susţin că “au păţit-o”.

Pe de altă parte cei mai mulţi psihologi au expus teoria conform căreia dragostea la prima vedere depinde foarte mult şi de starea de spirit din momentul întâmplării. Există şanse mari să rămâi impresionat de privirea unei alte persoane la fel de bine cum poţi fi captat de energia celor din jurul tău, energie transpusă prin carismă.
Dar dacă starea de spirit nu este predispusă la schimb de replici emoţionale, va fi aproape imposibil să te îndrăgosteşti aşa de repede.

Apoi, tot psihologii afirmă că ai nevoie de 30 de secunde în care creierul tău să aprecieze atractivitatea şi complementaritatea.

Un studiu publicat în “Archives of Sexual Behavior” contrazice acestă teorie, demonstrând că un contact vizual care să se sfârşească cu o iubire trebuie să dureze cel puţin 8.2 secunde. Cu ajutorul camerelor video, un grup de specialişti a scanat mişcările ochilor a peste 115 studenţi pe durata conversaţiilor lor cu actriţe sau actori.

La ce concluzie au ajuns? Dacă este atras de o femeie, bărbatul o priveşte în medie timp de 8.2 secunde, iar dacă nu este atras de aceasta mai puţin de 4 secunde chiar.

În cazul femeilor, timpul nu diferă în funcţie de instinctul de atracţie. Oamenii de ştiinţă susţin că explicaţia diferenţelor între bărbaţi şi femei constau în temeri din subconştient pe care noi, oamenii, le-am moştenit cu mulţi mulţi ani în urmă. Pentru bărbaţi contactul vizual are menirea de a alege viitoare partenere potrivite şi fertile în timp ce pentru femei atitudinea îşi are originile în teama subconştientă de a nu procreea atunci când nu îşi doresc..

Şi, se pare că în ciuda aparenţelor, bărbaţii sunt cei care se îndrăgostesc primii.

Cadouri inedite care-ţi aduc iertarea

Cine a spus că este uşor să fii bărbat sau, cel puţin, este mai uşor să fii bărbat decât femeie s-a înşelat mai mult ca sigur. Cel puţin dintr-un punct de vedere: bărbaţii sunt şi ei oameni şi, prin natura lor, comit greşeli, uită aspecte importante, mai confundă binele cu răul, mai trăiesc cu impresia că sunt singuri pe pământ, singuri şi invincibili. În astfel de momente, bărbaţii au nevoie de ceea ce a fost numită - de când lumea şi pământul – iertare, absolvire de vină: unul dintre cele mai anevoios de obţinut procese afective specific umane.

Dintre multele metode care te ajută să ajungi la sensibilitatea şi vulnerabilitatea unei femei, a face cadouri este o atitudine mereu inspirată. Şi nu pentru că iubirea, iertarea, respectul se vor câştiga vreodată în această viaţă în mod real prin intermediul banilor. Ci pentru că de-a lungul timpului, istoria cadourilor s-a dovedit a fi o parte din istoria relaţiilor, o parte din istoria iubirii. Oamenii au început să practice activitatea de a oferi cadouri cu mult timp în trecut, atât de mult timp încât nici nu se ştie exact. Iar scopul era transmiterea intenţiilor paşnice. Apoi verbul "a dărui" a fost mereu perceput ca pe o formă de putere.

Probabil locul unde merită măcar o dată să primeşti sau să dăruieşti cadouri este Japonia, unde a dărui un cadou este sinonim cu termenul "artă". Numit "omiyage", cadoul este asociat cu o ceremonie spectaculoasă a dăruirii pentru că japonezilor li se pare mai semnificativ actul în sine şi ambalajul decât cadoul propriu-zis.

Aşa că, această practică socială, diferită de la o cultură la alta, este menită să încheie raporturi emoţionale şi să te facă pe tine, bărbatul, un personaj mai puternic asumându-ţi că iertarea iubitei tale merită orice sacrificiu.

Un cadou bine ales, la momentul potrivit şi dăruit cu atitudinea corectă este, dincolo de mica împlinire de ordin material (asta dacă respectivul cadou are şi o utilitate practică), o pagină în cartea de istorie a iubirii dintre tine şi ea. Cadourile devin, cu timpul, amintirile cele mai de preţ prin proprietatea de a fi asociate cu un moment specific.


Ne-a mai rămas doar întrebarea: ce cadouri cumpărăm pentru a cere iertare? Eu am să vă dau câteva sfaturi subiective, dar care pornesc din instinctul feminin, cu rugămintea să-mi mărturisiţi cu ce idei ar mai putea fi completată lista.

Pe de o parte există cadourile simbolice, iar pe de altă parte cadourile a căror bucurie vine din însuşirea de a fi utilizabile.

Aşadar, dacă ai supărat-o îi poţi împacheta cu grijă, în maniera care crezi că o defineşte, un simbol specific unei ţări care vă leagă sau vă defineşte – poate v-aţi îndrăgostit în Turcia sau în Italia şi dacă i-ai aminti acest lucru printr-un simbol sau printr-o prăjitură specifică, ar putea rămâne impresionată.

La fel de bine, poţi achiziţiona un tablou, o piesă sculptată, un obiect decorativ, dar nu uita toate trebuie să aibă şi o poveste. Femeilor le plac mult poveştile şi lucrurile care nu sunt întâmplătoare.

Dacă ai ceva nu neapărat nou, dar care iarăşi vă aminteşte de un moment al iubirii voastre, nu ezita să-l reabilitezi puţin, să-l împachetezi frumos, să-l aşezi lângă un buchet de flori (cele preferate) şi să i-l dăruieşti cu siguranţa că va fi emoţionată. De exemplu, poate să fie chiar şi lumânarea colorată de la prima voastră aniversare...

Străduieşte-te să-i scrii câteva rânduri sau chiar o poezie scurtă, cumpără-i o carte pe care şi-o doreşte sau care s-ar potrivi în context, pictează-i chiar şi o încercare eşuată, dar arată-i prin toate că ai vrut să-i dai o parte din sufletul tău. Dacă ai voce, surprinde-o haios cu o melodie cântată de tine într-un moment aparent întâmplător. Sau găteşte-i cum numai un bucătar celebru se pune la dispoziţia unei femei frumoase.

Şi pentru că am pomenit de flori, există câteva cadouri atemporale care merg oricând, cu singura precizare să nu le faci continuu: buchetul de flori, sticla de vin preferat şi cutia de bomboane (fie cea care îi place, fie cea care are un mesaj potrivit şi romantic – există nişte bomboane iubite la scară largă a căror slogan este "Dincolo de cuvinte", de exemplu...), un ceas sau veşnica lenjerie intimă sexy. În ceea ce priveşte ultimul cadou, gândeşte-te foarte bine ce înseamnă sexy pentru tine, dar ce înseamnă sexy şi pentru ea.

Bilete la piesa de teatru preferată sau la un concert unde ştii că se va cânta cel puţin o melodie care îţi va permite să îi şopteşti "iarta-mă"...

O cină la un restaurant special, unde meniul să fie ales dinainte de tine, iar ea să simtă că totul se învârte în jur numai pentru voi, cel puţin pentru o seară.

Acum, pe de altă parte, există cadourile de proporţii ceva mai mari cum ar fi un city-break într-un oraş romantic, care să aducă prin atmosfera de acolo sentimentul de iertare: nu prea poţi da greş cu Paris, Roma, Viena...

Tot în aria excursiilor intră organizarea concediilor sau poţi doar să organizezi un weekend într-un oraş din România unde să vizitaţi, dar să vă şi relaxaţi. De aceea trebuie să alegi dinainte restaurantele cele mai apreciate şi câteva centre spa.

Apoi, sunt femei cărora le place să preiei tu controlul asupra vieţii lor în ceea ce priveşte aspectele minore: dacă ştii că îşi doreşte de foarte mult timp un abonament la înot sau la sala de aerobic, surpinde-o prin a pune tu totul în ordine şi cheamă-o exact în locul cu pricina - de fapt, îi arăţi că cineva care are nevoie de iertarea ei poate să fie oricând pregătit să îi ia unele responsabilităţi de pe umeri, ea având doar datoria de a fi fericită.

Dacă este adepta ultimelor inovaţii tehnologice, o tabletă este întotdeauna binevenită. Iar dacă adoră să meargă cu bicicleta şi este nevoită să şi-o împrumute de prin parcuri, una numai a ei se potriveşte perfect.

 Nici un căţel sau o pisică nu este un cadou care îşi pierde din farmec, la fel de bine cum nici bijuteriile nu se demodează niciodată.

Gelozia, boala neîncrederii

Mult prea complex ca să îl epuizezi printr-o succintă analiză on-line şi mult prea imprevizibil ca să îi intuieşti toate capcanele, hibele sau toate avantajele ascunse, sentimentul numit gelozie s-a năcut odată cu noi – cel puţin odată cu majoritatea dintre noi.

Am întâlnit o singură persoană care susţinea că nu a fost niciodată geloasă - indiferent de circumstanţe - şi, cu toate că eram fericită pentru echilibrul de care dădea dovadă, nu am înţeles niciodată care era sensul unei astfel de vieţi interioare. Mă uitam în ochii ei cu aceeaşi expresie cu care priveam pentru prima oară “Femeie plângând” al lui Pablo Picasso – un amestec de admiraţie cu o nedumerire copilărească.

M-am întrebat mereu cum ar fi să nu te temi nicio clipă că cel de care de eşti îndrăgostită până peste cap va înceta subit să te mai iubească? Ce simţi atunci când trăieşti cu certitudini neîntinate de frici? Nu am experimentat niciodată o dragoste pentru care să nu plătesc cu stări de îndoială sau de anxietate. Şi de fiecare dată am cunoscut o altă latură a ceea ce numim generic "instinct de posesivitate": necazul stârnit de atenţia prea mare acordată unei alte persoane poate mai deştepte, poate mai frumoase, poate mai carsimatice sau mai ambiţioase decât aş putea să fiu vreodată.

Este gelozia o boală?

Psihoterapeuţii clasifică termenul gelozie în: gelozie-tip de comportament (un fel de competitivitate cu un rival care poate sa fie real sau imaginar), gelozia ca tip de gândire (un fel de dorinţă de exclusivitate) şi gelozia ca emoţie (combinaţie de emoţii cum ar fi anxietatea, furia, frica).


Deşi, din punctul de vedere medical, lipsa totală a geloziei presupune un grad de apatie, gelozia excesivă poate fi considerată o boală: gelozia patologică, numită şi gelozia morbidă. Aici, apar sentimente şi mai distructive: inadecvare, suspiciozitate exagerată, interpretativitate. Ea poate fi tratată prin terapii psihologice...

Gelozia normală şi încrederea

În esenţă, sunt două mari motive pentru care nu poţi avea încredere în partenerul tău. În primul rând, partenerul tău ar putea să nu fie de încredere şi punct. Sau, în mod structural, nu poate fi de încredere pentru tine – lipsa compatibilităţii. În astfel de cazuri, nu rămâne decât întrebarea "de ce rămâi în continuare în relaţie?".

Apoi, există circumstanţa în care tu nu poţi avea încredere în ceilalţi, cu precădere în iubitul tău. De obicei, rămâi cu povara neîncrederii dacă într-o relaţie anterioară ai fost dezamăgit sau dacă îţi stă în fire să fii foarte precaut.

Fiecare are ritmul propriu al obţinerii încrederii în celălalt, ar fi o forţare nesănătoasă pentru psihic dacă l-ai accelera. Peste toate teoriile care îţi spun să ai încredere cât ai bate din degete, încrederea se dobândeşte, de fapt, treptat pentru că încrederea are nevoie de dovezi. Şi nu are nevoie de dovezi măreţe, ci de multe indicii mărunte, cum ar fi respectarea promisiunilor.

Insecuritatea

Gelozia provenită din neîncrederea în propria persoană funcţionează mult mai bolnăvicios decât cea anterioară. De obicei, descoperi alţi şi alţi oameni mai buni decât tine care pot fi posibili înlocuitori.

Ceea ce ar trebui să pună capăt acestor trăiri este simplul fapt că îndoiala ta îl va face pe partenerul tău să îşi pună întrebări serioase privind valoarea ta.

Este dureros de adevărată replica "nu vei fi niciodată capabil să iubeşti pe cineva până nu te vei iubi pe tine".

Gelozia ta - responsabilitatea ta!

Se spune că ar fi bine să-ţi asumi responsabilitatea - e gelozia ta! Nu stabili reguli de conduită pe care partenerul tău trebuie să le urmeze cu sfinţenie ca să poţi avea tu încredere. Chiar dacă primul impuls este cel de a-l obliga indirect pe cel de lângă tine să te ajute, e bine să-ţi aminteşti că partenerul tău nu ar trebui să poarte pe umeri grija de a te face pe tine funcţional în relaţie. De la el ar fi bine să aştepţi numai confirmări ale încrederii pe care tu i-o dăruieşti.

Întâmplarea de a fi adult este specială tocmai pentru că eşti capabil să-ţi satisfaci multe dintre nevoi singur. Nu e uşor. E nevoie de răbdare, de respiraţii adânci şi de discuţii interminabile cu prietenii tăi.

Te-a înşelat. Următoarea mişcare îţi aparţine

Subiectul pe care vi-l propun azi mi-a amintit de o întâmplare extrem de sugestiv din liceu când profesorul de română ne-a rugat pe fiecare în parte să mărturisim care este cea mai mare frică ascunsă bine în suflet. Una dintre colegele mele de atunci a răspuns: “de mine, mi-e frică de cum aş putea reacţiona în anumite momente din viaţă, de cum m-aş surprinde singură...”

I-am dat dreptate atunci oftând şi încă îi mai dau dreptate tot oftând – imprevizibilul din fiecare individ e înspăimântător câteodată. Sunt situaţii în viaţă care te lasă fără răsuflare şi situaţii care te pierd printre atâta întrebări fără răspunsuri certe. Sunt momente în care ajungi să te comporţi aşa cum nu te-ai fi gândit vreodată că o vei face sau situaţii în care vei descoperi fie răul, fie binele din ceea ce însemni tu ca om. Şi, cel mai probabil, ambele te vor speria.

Una dintre întâmplările cu un astfel de grad de dificultate este înşelatul. Şi, dincolo de suferinţa generată de gândul că nu îi eşti suficient persoanei iubite, te confrunţi cu povara unei decizii ce îţi va marca întreaga definiţie a vieţii tale.

Aşadar, “care este următoarea mişcare pe care o faci: ierţi şi uiţi, te răzbuni şi pleci, înveţi să recâştigi încrederea sau accepţi cu demnitate înfrângerea?”

Cert este că lucrurile nu pot fi tranşate în alb şi negru; întotdeauna şi cu atât mai mult atunci când te confrunţi cu experienţa trădării (fizic, emoţional) există mai multe culori, mai multe nuanţe.


E cu atât mai greu cu cât pe umerii tăi cade “ultimul cuvânt”, deşi indirect celălalt a luat deciziile preliminare.
Chiar dacă prima dorinţă a ta este să vină cineva din exterior pentru a lua decizii în locul tău, iar prima rugăminte a celui care a greşit e să fie absolvit de vină, totul ţine numai şi numai de tine…

Pentru că într-un fel anume va gândi femeia care este şi mamă şi care are o familie construită cu timp şi emoţii continue şi, poate, cu altă uşurinţă se va comporta o femeie care nici măcar nu locuieşte cu iubitul ei. Surpinzător, sunt situaţii în care tocmai femeia – mamă va fi mai categorică decât tânăra fără obligaţii. Şi viceversa pentru bărbaţi este la fel de valabilă: depinde foarte mult de felul fiecăruia de a iubi, de a suferi, de a fi. Reacţiile diferă de la om la om aşa cum fiecare suflet este unic şi irepetabil.

Ce poate fi inacceptabil pentru cineva, poate fi foarte uşor de întreprins de altcineva, unii sunt mai tolaranţi, alţii mai mândri, unii iubesc dincolo de moral sau imoral, alţii se dăruiesc în limite bine prestabilite.

De aceea, există oameni care iartă şi şterg “cu buretele” învăţând treptat să îşi reconstruiască relaţia. Aceşti oameni iubesc cu tenacitatea cu care îşi iubesc viaţa care îi poate şi trăda din când în când – ei sunt aceia care reuşesc să vadă partea plină a paharului şi să treacă de confuzie şi de indignare. Tot ei învaţă din greşeli şi preţuiesc mai mult iubirea pe care, într-un mod sau altul, au pierdut-o. Şi aş zice: ferice de cei care au puterea să îşi accepte eşecurile cu o astfel de atitudine.

La polul opus se situează cei ale căror personalităţi nu permit cale de întoarcere. Gelozia lor nu va trece niciodată peste o asemenea greşeală a partenerului. Şi nu pentru că ei nu şi-ar dori sau nu ar încerca să repare lucrurile, ci pentru că firea lor tragică nu le permite.

Aceşti păgubiţi îşi vor găsi mai degrabă salvarea în fugă decât în iertare pentru că milioanele de gânduri referitoare la ceea ce a făcut partenerul, detaliile de care au nevoie i-ar distruge lent şi sigur. Şi tot ei vor trăi cu teama că se va mai întâmpla încă o dată acelaşi lucru.

Şi mai sunt cei care se străduiesc să uite, dar nu reuşesc, cei care se răzbună "de ciudă" pentru ca într-un final să renunţe... Şi cei care în momentul aflării că au fost înşelaţi încetează subit să mai iubească şi, de cele mai multe ori, ei sunt fericţii care suferă mai puţin decât ceilalţi.

Dacă celălalt merită sau nu a doua şansă, dacă celălalt mai vrea cu adevărat şansa oferită de tine, dacă percepi viaţa cu acel sentiment de libertate şi accepţi că celălalt are dreptul de a încerca lucruri noi şi, implicit, de a rătăci măcar o dată... stă doar în puterea gândului tău.

E ca la psiholog, când la finalul terapiei ţi se spune: de aici totul depinde de ce îţi doreşti tu cel mai mult pentru tine.

Iubirea adevărată, între realitate şi mit

Încercam să-mi amintesc de câte ori şi cam în ce circumstanţe am auzit expresia "iubire adevărată" şi am rămas mai mult decât uimită – cred că ( uşor exagerând) mai des decât am auzit "bună ziua" şi încă de când adormeam numai dacă bunica ne spunea poveşti de "adormit copii".

Prinţul şi prinţesa se iubeau cu adevărat, tinerii proaspăt căsătoriţi de la etajul 3 se iubeau cu adevărat, iar unchii care tocmai au divorţat nu se iubeau suficient de mult, de fapt nu se iubeau cu adevărat.

Se vroia transmisă idea de autenticitate, de sinceritate a sentimentului de iubire şi, oricât am vrea să schimbăm exprimarea, cu toţii ne dorim să fim iubiţi cu adevărat.

Pentru că această simplă sintagmă cuprinde toată psihologia iubirii, cu analizele ei comparate, cu studiile demonstrative, cu posibile compatibilităţi şi previzibile nepotriviri de caracter. Dincolo de semnificaţia termenilor luaţi separat, expresia "iubire adevărată" şi-a căpătat în timp un înţeles aparte, numai al ei.

Este reflectarea lingvistică a sentimentului de regăsire cu acel cineva care îţi este destinat să te completeze, eliberarea de singurătate, bucuria de a trăi alături de o altă persoană (până atunci complet străină sufleteşte) fiecare clipă, până la sfârşit. Asta în ansamblu…


Pentru că întrebarea la care ne gândim mai mereu este: când iubim cu adevărat şi când iubim mai puţin adevărat? Când putem să spunem în gura mare: el sau ea este iubirea mea adevărată?

Sunt multe feluri de a iubi şi unul singur cel la care se referă iubirea adevărată, dar care este acela?

Când eram atât de mică încât să nu cunosc emoţiile unui prim sărut ce nu-ţi dau pace o noapte întreagă, dar suficient de mare ca să îmi pun întrebări despre acest monstru imaginar de care aflam doar din cărţi sau din poveşti spuse de oameni mari, am fost pusă faţă în faţă cu destăinuirea unui prieten de-ai tatălui meu: pentru el, a iubi adevărat a început în ziua în care s-a aşezat la masă şi nu a putut să mănânce din pricina grijii faţă de iubita lui. "Oare ea a mâncat?", se gândea el atunci.

Apoi, şi-a confirmat sentimentul profund în momentele când mergea la cumpărături şi uita să îşi achiziţioneze cele necesare pentru că începea să cumpere partenerei tot felul de nimicuri de care credea că are nevoie. Este doar o perspectivă...

În Biblie, iubirea adevărată nu aşteaptă nimic, dar oferă tot şi iartă tot. E sacrificiul suprem, dăruirea completă şi necondiţionată.

"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Pentru mulţi dintre noi, această formă de iubire este garantată de teama de a-l pierde pe celălalt, este inexplicabilă, dincolo de raţional, tulburătoare, justificarea existenţei. Atunci când iubeşti cu adevărat vei ştii sigur pentru ce trăieşti, spun mulţi.

Iubirea adevărată înseamnă dorinţă, energie sexuală, chimie, vino-ncoace…

Şi, probabil, se poate defini la nesfârşit prin altă şi altă perspectivă originală a fiecărui suflet în parte.

Însă, ne mai întrebăm: unde începe mitizarea ei, unde iubirea adevarată e basm şi nu mai e realitate? Când iubirea adevărată se desprinde de om şi nu mai empatizează cu el? Când nu ne mai înţelegem cu "iubirea adevărată" pentru că nu trăim în lumea ei nemuritoare şi rece?