Primul pas in a cuceri barbatii

Ce este cochetaria?
Dictionarul explicativ al limbii romane ne spune ca termenul cochetarie inseamna
purtare, atitudine, mod de a se imbraca al cuiva, prin care o persoana cauta sa
placa. Cochetaria nu inseamna numai dorinta superficiala de a placea si ne-am insela
daca i-am aplica acest sens peiorativ care i se atribuie deseori. Caci cochetaria in
preludiul conjugal este de fapt alternanta dintre atractie si rezistenta, alternanta
care reprezinta, prin multitudinea excitatiilor care rezulta, unul din mijloacele
cele mai puternice de pregatire amoroasa. Cochetaria unei femei dotate cu distinctie
si sensibilitate poate fi una dintre cele mai frumoase parti ale preludiului amoros,
mai ales daca o face cu gratie si cu prudenta. Retinerea controlata, urmata de
abandon total in bratele barbatului, invaluie relatia in mister si ii acorda un sarm
deosebit. Aceasta atitudine rezervata, voita si controlata, este destinata sa
mareasca intensitatea senzatiilor erotice in timpul jocului amoros.

Arma seductiei feminine
Ce este insa absolut necesar este ca femeia sa simta momentul cand trebuie sa
"cedeze", caci a prelungi asteptarea barbatului "peste puterile" sale inseamna esec
sigur. Dar daca se va abandona in bratele lui exact atunci cand el se asteapta mai
putin, aceasta cu siguranta il va incanta. Cochetaria ramane asadar o arma de o
surprinzatoare si redutabila putere. Ea este "masinatia" binecunoscuta care consta
in a oferi, apoi a refuza, a te preface ca dai si abia mai tarziu a te oferi cu
generozitate. Efectele acestui joc sunt de necrezut. Un barbat le poate cunoaste
mult si bine si de fiecare data sa cada in cursa, fermecat. Si daca ne gandim bine,
este firesc sa fie asa. Fara prima cochetarie, care face sa se nasca o prima
speranta, iubirea nu se trezeste la cea mai mare parte a barbatilor. Din clipa in
care o privire, un suras, o fraza, un gest iau aerul unei promisiuni, imaginatia
barbatului continua aventura. I se da un motiv de mic sa spere? Ei bine, din acel
moment incepe
nelinistit sa se intrebe: "Oare ea se intereseaza int-adevar de mine? S-ar putea sa
ma iubeasca? E de necrezut! Si totusi avansurile acestea" Putin cate putin, se
focalizeaza asupra acelei femei care pare ca "se joaca" cu el si incepe a o dori
din ce in ce mai mult.

Barbatul alearga dupa o femeie pana cand il prinde ea
O femeie "cocheta" care vrea sa inceapa o relatie cu un barbat nu are decat sa
recurga la o tactica veche de cand lumea: sa fuga dupa ce a dat de inteles ca ar
dori sa fie urmarita, sa refuse, lasand insa o mica, dar sigura portita deschisa
sperantei, de genul: "Maine poate voi fi a ta". Ajunge atat pentru ca un barbat sa
mearga pana la capatul lumii, caci a lupta pentru a cuceri o femeie a fost
dintotdeauna unul din cele mai nobile idealuri ale unui barbat. Nu degeaba se spune
ca "barbatul alearga dupa o femeie pana cand il prinde ea". De altfel, aceste jocuri
feminine fac parte din insasi magia, fascinatia si puterea sa naturala de seductie.
De aceea pudoarea feminina, cel mai adesea, nu are un caracter etic sau moral, ci
tot o functie de atractie sexuala. Adesea, dincolo chiar de cochetaria si
nevinovatele viclenii calculate ale cedarii proprii unei femei experte exista si
ceva mai subtil ce consta tocmai din elemental fascinator sexual caracteristic
inocentei si chiar castitatii.
Uneori, faptul ca o femeie isi manifesta imediat si deschis dorinta, in loc sa
excite, poate uneori sa-l dezarmeze sau sa-l indeparteze pe un barbat, care va fi
atras in schimb de inocenta. Kama Sutra (celebrul tratat erotic oriental considerat
una dintre cele trei carti fundamentale ale lumii) mentioneaza chiar printre
tipurile de femei cu care nu trebuie sa ai relatii sexuale, pe "acelea care isi
exprima deschis dorinta de legaturi erotice". Ocultismul ne ofera o lege ce ne
permite sa intelegem fascinatia si puterea magica a puritatii feminine: orice
energie nemanifestata se potenteaza traducandu-se intr-o influenta care, cu cat e
mai subtila si mai rafinata, e mai eficace. Aceasta ne conduce la un alt secret al
sexualitatii: daca in mod obisnuit barbatul e considerat cel mai activ, cel care
cucereste o femeie, rareori el o face in adevaratul sens al cuvintului, ca purtator
masculine arhetipal al axului si constiintei, fiind cel mai adesea o victima ce se
lasa prinsa in magia
femeii.

Cand casatoria devine obsesie...

Nu ştiu dacă din cauze strict legate de societate (o societate critică şi reticentă la schimbare) sau din pricina instinctului de întemeiere a unei familii, dar mule femei îşi doresc să fie căsătorite şi dacă acest lucru nu se întâmplă rapid, suferă ca şi cum nimic nu ar mai mai merita zâmbetul lor.

Există anumite femei pentru care statutul de nevastă le oferă o satisfacţie aşa de mare încât îşi fac dintr-o astfel de dorinţă un adevărat ţel, un scop devenit o reală povară. Pentru că, fără să-şi dea seama, ele caută o fericire efemeră: e ca şi cum îţi doreşti obsesiv pantofi cât mai mulţi, fără să conteze dacă sunt urâţi, nu îţi vin sau nu ţi se potrivesc; poate nici nu îi încalţi, dar tu îi cumperi. Destinaţia e singura care contează, iar călătoria devine un chin insuportabil de lung. Ce mai contează cu cine te întâlneşti pe drum, ce te face fericită sau ce amintiri poţi să câştigi, tu trebuie să te transformi în doamna X, căsătorită. De parcă ar fi şi măritişul ăsta o carieră, un job...

Sunt cele pentru care căsătoria este siguranţa iubirii lor, garantul conservării acelei statornicii mult visate din partea bărbatului iubit. Cel puţin este o variantă mai uşor de digerat decât insecuritatea sau asumarea lipsei unei asigurări pe viaţă. Şi sunt multe femei care, plastic spus, îşi ţin bărbaţii alături pruntr-un certificat de căsătorie sau prin aducerea pe lume a unui copil (sau cel puţin trăiesc cu credinţa că o astfel de atitudine ar face un bărbat să rămână).

Şi sunt femei al căror ideal de viaţă se transpune în "cuplul", mai degrabă în "familia" pentru care ar plăti cu singurătatea şi cu orice alte compromisuri. E în firea lor predispoziţia spre a obţine binecuvântarea de a fi măritate.

E acea împlinire feminină ca şi când a fi căsătorită este mult mai important decât a iubi sau a trăi fericită lângă o persoană ce te completează. E o falsă datorie faţă de ele însele, dar şi faţă de cei din jur, e orgoliu, frică de singurătate, frică de eşec, făţărnicie, dar nu dragoste.


Toate femeile visează din când în când la ziua în care vor deveni mirese şi apoi, soţii şi mame, dar multe se raportează la acest vis fără să includă neapărat sentimentele faţă de partener, dragostea faţă de copii. În fond, tot ce contează, tot ce durează şi tot ce te ajută să construieşti este dragostea.

Am auzit de multe ori "Trebuie să mă mărit", "Îmi trece vremea", "Toate femeile de vârsta mea sunt măritate si eu nu, eu ce am?"

Am auzit de multe ori "Am nevoie de o familie unde să-mi găsesc stabilitatea şi echilibrul". Ştiu cum e să cazi în prada acestor ultime false credinţe care îţi vor aduce viaţa perfectă pe tavă. Faţă de căsătorie nu am născut niciodată pasiuni, dar faţă de ideea de familie - da.

Se transformă în obsesie şi cum-necum o materializezi într-o căsnicie care cel mai probabil va deveni una monotonă şi tristă, în care tu îţi vei împlini datoria.

Nu sunt împotriva căsnicie deloc, dar sunt extrem de vehementă atunci când sunt implicate orice motive, mai puţin cele ce ţin de iubire, încredere, familiaritate. Şi am îmbrăţişat mereu pincipiul "Mai bine singură şi nefericită decât căsătorită şi nefericită".

Însă pentru cele pentru care căsătoria este indispensabilă, nefericirea este doar o plată neînsemnată.

Sacrificii celebre în numele iubirii

Ideologia romantismului a descris mereu relaţiile de iubire ca fiind manifestări ale unor ciudate forme de sacrificiu. Deşi, în societatea actuală, se susţine tocmai opusul compromisului ca reţetă secretă a relaţiilor de succes, ne confruntăm zilnic cu necesitatea unor ofrande (mărunte sau ieşite din comun) aduse în numele iubirii.

Probabil, dincolo de teorie, iubirea fără limite ca şi geniu, nu se pot împlini decât prin condiţia sine qua non a sacrificiului. Poate pentru că cele mai frumoase iubiri şi-au avut originile în situaţii incomplete, la limita cu acceptabilul, contrar raţiunii.

Cel puţin aşa ne-a arătat istoria, de-a lungul construirii ei...

1. Zizi Lambrino şi Carol al II-lea

Zizi Lambrino (Ioana Maria Valentina Lambrino) a fost fiica generalului român Constantin Lambrino şi a Euphrosinei Alcaz. Tot ea a fost prima mare iubire a lui Carol al II-lea, iubire pentru care acesta a redefinit conceptul de sacrificiu.


În septembrie 1918, Carol al-II-lea, comandant în uniformă de ofiţer rus al unităţii militare (regimentul Vânătorii de Munte de la Piatra Neamţ), se face nevăzut. Din motive serioase pentru sufletul lui: pentru a se căsători, la Odessa, cu cea care îi furase liniştea - Zizi Lambrino, căsătorie care, de altfel, încălca Statutul Casei Regale ce prevedea căsătoria membrilor Casei Regale din România numai cu membrii altor case regale.



Toate ziarele de la vremea aceea au scris despre căsătoria ce îl decădea pe Carol al II-lea din “calitatea de moştenitor al tronului”. Iar urmările oficiale au fost drastice şi fără să ţină cont de profunzimea iubirii dintre cei doi: Regele Ferdinand a hotărât arestarea lui Carol al II- lea pentru 75 de zile la mănăstirea Horaiţa şi, printr-o sentinţă discutabilă, tribunalul Ilfov a anulat căsătoria.

După o perioada în care Carol al II-lea a continuat să o viziteze în secret pe Zizi, regele Ferdinand şi regina Maria şi-au trimis fiul într-o călătorie în jurul lumii pentru a o uita pe cea care va deveni mama primului său copil: Mircea Lambrino.

Condiţionată să părăsească ţara, Zizi Lambrino începe o nouă etapă din viaţa ei în Paris, cu sprijinul unei pensii lunare acordate de Guvernul României, trăind într-o vilă cumpărată de statul român.
Cei doi nu s-au mai întâlniti niciodată, Zizi Lambrino a murit la Paris în 1953, iar după numai o săptămână a murit şi Carol, în exil...

2. Elena Lupescu şi Carol al II-lea

Da! Acelaşi Carol al II-lea care pare că nu şi-a găsit cu adevărat liniştea până la sfârşitul vieţii sale controversate. După ce a împlinit dorinţa părinţilor, Carol al II-lea a trăit o altă iubire pentru care a optat să se sacrifice: iubirea faţă de Elena Lupescu; aceasta i-a fost amantă şi apoi soţie.

În 1923, cei doi au fugit din România, regele Carol abdicând din dragoste pentru Elena care, la rândul ei, l-a urmat în exil.



3. Regele Edward al VIII – lea şi doamna Wallis Simpson

O poveste asemănătoare celor mai sus prezentate s-a întâmplat şi dincolo de graniţele româneşti, în riguroasa Marea Britanie.

Una dintre cele mai renumite amante din istoria lumii, Wallis Simpson, a devenit pasiunea fără margini a prinţului Edward, care a recurs la sacrificiul suprem pentru a putea trăi alături de ea până la sfârşitul zilelor.

Nu era nici foarte frumoasă, nici foarte tânără (spun criticii vremii), dar deţinea o eleganţă şi un fler cu care foarte puţine femei sunt înzestrate. Deşi divorţată şi cu o viaţă intimă plină de picanterii, inteligenţa şi carisma răsfăţatei doamne Wallis l-a cucerit iremediabil pe prinţ.



După nici un an de domnie, acesta a abdicat pentru că familia regală o respingea categoric nu numai pentru trecutul ei, dar şi pentru pasiunile ei naziste.

Deşi nu au avut copii şi tot timpul au fost criticaţi pentru luxul şi extravaganţa în care trăiau, prinţul Edward şi iubita lui, Wallis, au rămas împreună până când moartea i-a despărţit.

4. Maria Callas şi Aristotel Onassis

Numită de mulţi "cea mai spectaculoasă voce a secolului trecut", Maria Callas, a trăit o poveste de dragoste pasională şi tristă în acelaşi timp.

Maria Callas poate fi considerată imaginea sacrificiului absolut în numele iubirii: a renunţat la ceea ce reprezenta totul pentru ea, la cariera pentru care făcuse cele mai mari eforturi. Mai mult, amândoi erau căsătoriţi când s-au cunoscut, Maria Callas era şi ortodoxă practicantă, iar statutul de amanta o umilea cumplit. A divorţat sperând că va fi cerută în căsătorie de Onassis, ceea ce nu s-a întâmplat. Din contră, acesta s-a căsătorit cu fosta doamnă Kennedy.



Maria Callas s-a retras în lumea ei nefericită, şi-a pierdut vocea şi a murit de suferinţă, în singurătate, în apartamentul cumpărat de Onassis la Paris.

5. Marilyn Monroe – John Kennedy

O poveste de iubire la fel de tragică ca şi soarta celei care a fost "cea mai frumoasă femeie din toate timpurile", Marilyn Monroe.

S-au cunoscut într-un moment critic pentru relaţiile lor conjugale: Marilyn tocmai ce divorţase de Arthur Miller, John Kennedy (unul dintre cei mai iubiţi preşedinţi ai SUA) nu se mai înţelegea cu soţia sa, Jackie Kennedy.

Deşi nu s-a putut dovedi niciodată cu exactitate legătura amoroasă dintre cei doi, la 10 ani după moartea preşedintelui american, au apărut primele zvonuri cu privire la întâlnirile secrete dintre cei doi. De obicei, se întâlneau fie într-un apartament de la hotelul Carlyle din New York, fie la bordul avionului prezidenţial. După o perioadă de timp, cei doi îşi consumau iubirea la vila Santa Monica ce aparţinea unei surori a lui John.



Marilyn a iubit şi a suferit, sacrificându-şi zilele şi lunile cu gândul la cel care a rupt orice legătură cu diva de teamă să nu devină şantajabil. Într-un moment de disperare, se spune că Marilyn a sunat-o pe Jackie Kennedy ca să-i spună că îşi doreşte să se mărite cu soţul ei.

Iubirea lor a rămas neîmplinită, în dimineaţa zilei de 5 august 1962, Marilyn a fost găsită moartă. Adevăratul motiv care a dus la decesul ei a rămas până acum nedesluşit: pe de o parte există susţinători ai ideii de sinucidere, pe de altă parte sunt zvonuri care îi implică, în moartea artistei, pe fraţii Kennedy şi pe reprezentanţii Mafiei.

Diferenţe care distrug relaţii

Pe cât de intensă poate să fie o iubire, pe atât de uşor se poate destrăma, pe cât de greu ajung oamenii să aparţină exact acelor oameni care îi împlinesc, pe atât de uşor pot găsi incompatibilităţi care îi despart sau cel puţin îi îndepărtează.

Înainte să mă hotărăsc asupra subiectului de azi, am citit, din întâmplare, comentariul unei femei disperate din pricina diferenţei de înălţime care îi afectează relaţia. Iar termenul "dipserată" nu este exagerat: iubitul ei, omul pentru care ar fi făcut orice sacrificiu e mult mai mic de înălţime decât ea, iar presiunea celor din jur o afectează, oricât de mult se luptă cu prejudecăţile.

Apoi, ea nu este singura femeie pe care am auzit-o spunând că iubeşte un bărbat scund, poate prea scund dacă îşi ia pantofi cu toc. Ba, chiar am conchis cu câteva prietene că, în medie, cei mai interesanţi bărbaţi sunt cei foarte scunzi.

Glumeam şi noi... nici una nu făcuse studii de sociologie, dar umorul nostru asundea o problemă reală amplificată de prejudecăţi ce au rămas parcă dintotdeuna cimentuite pe creier uman; nu ştiu exact dacă ele survin din principii estetice sau din considerente populare.

Una peste alta, există femei, dar şi bărbaţi ce aleg despărţirea doar pentru că le este imposibil să iasă pe stradă fie cu bărbaţi prea scunzi, fie cu femei prea înalte.


O iubire, indiferent la ce cote e trăită, se mai confruntă şi cu temerile oamenilor privind vârsta. Care este diferenţa de vârstă optimă pentru construirea unei relaţii, de la câţi ani diferenţă cei doi vor fi judecaţi de ceilalţi, dar şi de ei înşişi?

Când ea va împlini 50 de ani şi el 65 va fi un moment critic definit de sentimentul că ea este prea tânără pentru el "nefericitul" sau viceversa? Va exista între aceşti oameni, care şi-au dedicat binele şi răul pentru a se transforma într-o singură persoană, un “gap generation”, un conflict de generaţii?

Am întâlnit cupluri care au căzut pradă diferenţei de vârstă şi cupluri pentru care cronologia din viaţa lor era derizorie în faţa frumuseţii lor interioare, a zâmbetului la fel de tânăr şi la 30 de ani, şi la 40 de ani - şi ea era cea cu mai multe primăveri.

Diferenţele dintre oameni continuă chiar şi cu cele legate de studii. Nu mă refer la importanţa unei diplome: “eu am master, tu ai doar licenţă!” Nu mă refer nici la anii de studiu sau la tipul de facultate, ci "studii" în sensul de pregătire care îţi schimbă atitudinea, care te formează.

Ce faci dacă el/ea are studii medii şi tu profesezi în cadrul unui institut medical? Ce faci dacă el e şofer şi tu judecătoare sau ea e vânzătoare şi el profesor universitar?

Am auzit multe poveşti despre această diferenţă şi, chiar dacă cele mai multe dintre ele îi aveau în centrul atenţiei pe părinţii sau bunicii care condamnau aprig orice legătură între diferenţe de acest gen, adevărata problemă începea în sufletele celor doi. După un timp, aceştia se confruntau cu neînţelegeri, cu principii diferite, cu stil de viaţă prea puţin asemănător.

Însă, de obicei, în această situaţie, lucrurile sunt tranşate dinainte: există femei care refuză relaţii intime cu bărbaţi fără studii, femei care îşi impun limite bine stabilite chiar dacă sunt în mijlocul unei astfel de aventuri amoroase “fără studii” şi femei pentru care diferenţa de studiu este insesizabilă în raport cu caracterul lui, puterea lui de a se organiza sau umorul lui... Viceversa este la fel de valabilă.

Când vorbim de oameni, vorbim inevitabil şi de religia sub semnul căreia s-au născut chiar şi atunci când ei susţin că sunt agnostici sau atei.
Diferenţele de cultură şi de religie pot afecta comunicarea dintre un “el” şi o „ea” profund îndrăgostiţi.

De cele mai multe ori, pentru părinţi este un impediment să îşi căsătorească băiatul musulman cu fata ortodoxă, sau fata evreică cu băiatul catolic şi lista poate continua. Fiecare religie are regulile ei stricte, iar compatibilitatea începe sau se termină mai ales dacă cei doi sunt practicanţi agresivi.

Conflictele se pot ivi oricând din dorinţa de a-ţi apăra valorile morale, regulile, concepţiile, iar pentru mulţi religia este identitatea însăşi.
Deşi situaţia pare ambiguă, soluţiile sunt extrem de clare, dar nu neapărat simple: fie iubirea dintre ei redefineşte credinţele religioase, fie unul dintre parteneri mai tolerant se va identifica cu valorile celuilalt, fie intervine despărţirea.

Beneficiile unui cuplu format din parteneri de culturi diferite sunt conturate în jurul unui exotism specific, a curiozităţii de a se descoperi pe termen lung. Cu riscul de a te focusa aşa de tare pe cultură încât să uiţi de celălalt ca individ, iar într-o zi să realizezi că el (dincolo de cultură) nu se ridică la pretenţiile tale.

Pentru a concluziona foarte pe scurt, vă propun, indiferent de diferenţele pe care le întâmpinaţi, să vă păstraţi libertatea de a fi şi de a gândi exact aşa cum vi se potriveşte pentru a fi fericiţi.
De aceea există persoane pentru care înălţimea nu contează şi unele pentru care înălţimea are putere decizională – pentru că fericirea nu are un singur nume.