Nu ştiu dacă din cauze strict legate de societate (o societate critică şi reticentă la schimbare) sau din pricina instinctului de întemeiere a unei familii, dar mule femei îşi doresc să fie căsătorite şi dacă acest lucru nu se întâmplă rapid, suferă ca şi cum nimic nu ar mai mai merita zâmbetul lor.
Există anumite femei pentru care statutul de nevastă le oferă o satisfacţie aşa de mare încât îşi fac dintr-o astfel de dorinţă un adevărat ţel, un scop devenit o reală povară. Pentru că, fără să-şi dea seama, ele caută o fericire efemeră: e ca şi cum îţi doreşti obsesiv pantofi cât mai mulţi, fără să conteze dacă sunt urâţi, nu îţi vin sau nu ţi se potrivesc; poate nici nu îi încalţi, dar tu îi cumperi. Destinaţia e singura care contează, iar călătoria devine un chin insuportabil de lung. Ce mai contează cu cine te întâlneşti pe drum, ce te face fericită sau ce amintiri poţi să câştigi, tu trebuie să te transformi în doamna X, căsătorită. De parcă ar fi şi măritişul ăsta o carieră, un job...
Sunt cele pentru care căsătoria este siguranţa iubirii lor, garantul conservării acelei statornicii mult visate din partea bărbatului iubit. Cel puţin este o variantă mai uşor de digerat decât insecuritatea sau asumarea lipsei unei asigurări pe viaţă. Şi sunt multe femei care, plastic spus, îşi ţin bărbaţii alături pruntr-un certificat de căsătorie sau prin aducerea pe lume a unui copil (sau cel puţin trăiesc cu credinţa că o astfel de atitudine ar face un bărbat să rămână).
Şi sunt femei al căror ideal de viaţă se transpune în "cuplul", mai degrabă în "familia" pentru care ar plăti cu singurătatea şi cu orice alte compromisuri. E în firea lor predispoziţia spre a obţine binecuvântarea de a fi măritate.
E acea împlinire feminină ca şi când a fi căsătorită este mult mai important decât a iubi sau a trăi fericită lângă o persoană ce te completează. E o falsă datorie faţă de ele însele, dar şi faţă de cei din jur, e orgoliu, frică de singurătate, frică de eşec, făţărnicie, dar nu dragoste.
Toate femeile visează din când în când la ziua în care vor deveni mirese şi apoi, soţii şi mame, dar multe se raportează la acest vis fără să includă neapărat sentimentele faţă de partener, dragostea faţă de copii. În fond, tot ce contează, tot ce durează şi tot ce te ajută să construieşti este dragostea.
Am auzit de multe ori "Trebuie să mă mărit", "Îmi trece vremea", "Toate femeile de vârsta mea sunt măritate si eu nu, eu ce am?"
Am auzit de multe ori "Am nevoie de o familie unde să-mi găsesc stabilitatea şi echilibrul". Ştiu cum e să cazi în prada acestor ultime false credinţe care îţi vor aduce viaţa perfectă pe tavă. Faţă de căsătorie nu am născut niciodată pasiuni, dar faţă de ideea de familie - da.
Se transformă în obsesie şi cum-necum o materializezi într-o căsnicie care cel mai probabil va deveni una monotonă şi tristă, în care tu îţi vei împlini datoria.
Nu sunt împotriva căsnicie deloc, dar sunt extrem de vehementă atunci când sunt implicate orice motive, mai puţin cele ce ţin de iubire, încredere, familiaritate. Şi am îmbrăţişat mereu pincipiul "Mai bine singură şi nefericită decât căsătorită şi nefericită".
Însă pentru cele pentru care căsătoria este indispensabilă, nefericirea este doar o plată neînsemnată.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu