Iubirea face imposibilul posibil.

Motto:
" Bucuria e starea de spirit normală a omului. Cu cât dezvoltarea intelectuală şi morală a omului este mai ridicată, cu atât omul e mai liber şi viaţa îi dă mai multă satisfacţie"
Anton Cehov

Se ştie că iubirea este cel mai puternic sentiment, cea mai intensă trăire pe care o cunoaşte omul şi experienţa care îl transformă radical. Iubirii i s-au închinat mii de pagini în literatură, este sentimentul cel mai cântat în toată muzica lumii, i s-au ridicat temple şi i s-au consacrat mituri. Iubirea îmbracă multe forme (Eros, Philia, Agape), dar toate au în comun dăruirea, capacitatea de a îl percepe pe celălalt ca pe tine însuţi şi chiar mai presus.
În primul rând, iubirea este forţa care îl conduce pe om spre “jumătatea” lui, spre “sufletul-pereche”, care îi completează fiinţa şi dă vieţii sentimentul plenitudinii. Momentul în care sufletul cunoaşte iubirea îi schimbă viziunea despre lume şi îl transformă în altul mai bun, mai generos, superior celui care fusese.
În al doilea rând, mă gândesc la dragostea filială, părintească. Părinţii sunt capabili de sacrificii imense pentru copiii lor şi le fac din imensa dragoste care îi călăuzeşte. Părintele este gata oricând să îşi dea viaţa pentru copilul lui, fiindcă acesta este chiar viaţa, iubirea şi raţiunea lui de a fi.
În al treilea rând, iubirea creştină este un sentiment profund şi autentic, pornit din sentimentul fraternităţii în aceeaşi condiţie. Omul credincios are capacitatea de a surmonta toate piedicile şi de a-şi iubi şi duşmanul, fapt care demonstrează forţa iubirii.
Aşadar, iubirea trezeşte în om resurse nebănuite, îi aduce fericirea şi sensul vieţii, îl determină să îşi depăşească toate slăbiciunile şi să treacă peste piedici pe care le considera insurmontabile. Forţa impresionantă pe care o desfăşoară omul care iubeşte mă face să cred că într-adevăr iubirea face imposibilul posibil.
(Phil Bostmans, Cf. Reflecţii şi maxime)


" Când plouă în suflet, nu-i niciodată senin afară, iar când e senin în suflet, nu plouă afară niciodată. "
Starea sufletească influenţează felul în care vedem lumea din jurul nostru, aşa cum exprimă atât de sugestiv şi maxima: Când plouă în suflet, nu-i niciodată senin afară, iar când e senin în suflet, nu plouă afară niciodată (Mihail Codreanu).
Pe de o parte, tristeţea sufletească face ca lumea din exterior să se îmbrace în culorile cenuşii ale supărării, ploaia de lacrimi din suflet nu ne lasă să vedem seninul de afară. De câte ori când suntem împovăraţi de suferinţă, resimţim dureros răsăritul de soare pentru că ochii noştri poartă doliul tristeţii. Chiar dacă zâmbim, atunci când “plângem” în suflet, zâmbetul acesta e mai dureros decât lacrimile unuia care plânge. Suferinţa este o durere care face ca viaţa să pară lipsită de sens şi de aceea dispare farmecul naturii, al lumii exterioare.
Pe de altă parte, bucuria sufletească face ca şi lumea exterioară să fie frumoasă, să se îmbrace în culorile vii ale extazului nostru. De câte ori când trăim momente de fericire, chiar furtuna sau ploaia sunt prilej de bucurie, iar seninul nostru sufletesc este proiectat în lumea din jur.
Stările sufleteşti sunt barometrul temperaturii exterioare! Lipsa de iubire, singurătatea, dezamăgirile, suferinţa aduc frigul în suflet în cea mai toridă zi de vară, iar bucuria iubirii, satisfacţiile, împlinirile aduc căldură în suflet şi în cea mai friguroasă zi de iarnă.
Bucuria şi suferinţa sunt specifice omului, sunt stări temporare care alcătuiesc muzica ce ne acompaniază viaţa, dar, aşa cum afirmă şi Emil Cioran: Toate neputinţele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe. Prin iubire putem evada din tristeţe, putem aduce seninătatea în suflet.
Prin urmare, anotimpul din suflet nu este întotdeauna în concordanţă cu anotimpul din natură. Putem trăi iarna tristeţii în cea mai exuberantă primăvară şi primăvara bucuriei în cea mai posomorâtă iarnă.
(Mihail Codreanu, Opere, II, cf. Cărticica înţelepciunii româneşti)
"Să-ţi placă lucrul pe care-l faci. Să-ţi iubeşti meseria. Să pui o parte din sufletul tău în muncă. Să nu faci nimic din datorie, numai că trebuie să faci. Numai atunci munca te uzează şi te schimbă în maşină de muncit. Dacă pui suflet, e altceva."
Munca este, necesară pentru asigurarea existenţei în orice societate. Afirmaţia de mai sus poate fi înţeleasă atât ca un îndemn la alegerea unei profesiuni interesante şi provocatoare, dar şi ca o soluţie pentru evitarea frustrărilor provenite din surmenajul datorat muncii. Eu sunt de acord cu importanţa muncii într-un domeniu pe care individul îl găseşte provocator şi cu implicarea afectivă, singura care păstrează vie curiozitatea în domeniul profesional.
În primul rând, implicarea afectivă în munca pe care individul o desfăşoară face ca aceasta să pară mai uşoară şi împiedică intrarea în rutină, blazarea şi, în cele din urmă, transformarea omului în maşină – una din cauzele majore ale frustrărilor legate de profesie. Când pune suflet în ceea ce face, omul are satisfacţii nu numai materiale, ci şi spirituale. În al doilea rând, chiar dacă sentimentul datoriei este important în realizarea sarcinilor legate de profesia fiecăruia, motivaţia individuală este un atribut esenţial al datoriei care conduce la o dezvoltare profesională armonioasă şi eficientă. O motivaţie de natură financiară nu este suficientă pentru succesul profesional.
Aşadar, găsesc că afirmaţia de mai sus se află în acord cu perspectiva mea asupra dezvoltării profesionale, care trebuie făcută nu numai cu mintea, ci şi cu sufletul.
(Ion Agârbiceanu, Opere, XII)