Subiectul pe care vi-l propun azi mi-a amintit de o întâmplare extrem de sugestiv din liceu când profesorul de română ne-a rugat pe fiecare în parte să mărturisim care este cea mai mare frică ascunsă bine în suflet. Una dintre colegele mele de atunci a răspuns: “de mine, mi-e frică de cum aş putea reacţiona în anumite momente din viaţă, de cum m-aş surprinde singură...”
I-am dat dreptate atunci oftând şi încă îi mai dau dreptate tot oftând – imprevizibilul din fiecare individ e înspăimântător câteodată. Sunt situaţii în viaţă care te lasă fără răsuflare şi situaţii care te pierd printre atâta întrebări fără răspunsuri certe. Sunt momente în care ajungi să te comporţi aşa cum nu te-ai fi gândit vreodată că o vei face sau situaţii în care vei descoperi fie răul, fie binele din ceea ce însemni tu ca om. Şi, cel mai probabil, ambele te vor speria.
Una dintre întâmplările cu un astfel de grad de dificultate este înşelatul. Şi, dincolo de suferinţa generată de gândul că nu îi eşti suficient persoanei iubite, te confrunţi cu povara unei decizii ce îţi va marca întreaga definiţie a vieţii tale.
Aşadar, “care este următoarea mişcare pe care o faci: ierţi şi uiţi, te răzbuni şi pleci, înveţi să recâştigi încrederea sau accepţi cu demnitate înfrângerea?”
Cert este că lucrurile nu pot fi tranşate în alb şi negru; întotdeauna şi cu atât mai mult atunci când te confrunţi cu experienţa trădării (fizic, emoţional) există mai multe culori, mai multe nuanţe.
E cu atât mai greu cu cât pe umerii tăi cade “ultimul cuvânt”, deşi indirect celălalt a luat deciziile preliminare.
Chiar dacă prima dorinţă a ta este să vină cineva din exterior pentru a lua decizii în locul tău, iar prima rugăminte a celui care a greşit e să fie absolvit de vină, totul ţine numai şi numai de tine…
Pentru că într-un fel anume va gândi femeia care este şi mamă şi care are o familie construită cu timp şi emoţii continue şi, poate, cu altă uşurinţă se va comporta o femeie care nici măcar nu locuieşte cu iubitul ei. Surpinzător, sunt situaţii în care tocmai femeia – mamă va fi mai categorică decât tânăra fără obligaţii. Şi viceversa pentru bărbaţi este la fel de valabilă: depinde foarte mult de felul fiecăruia de a iubi, de a suferi, de a fi. Reacţiile diferă de la om la om aşa cum fiecare suflet este unic şi irepetabil.
Ce poate fi inacceptabil pentru cineva, poate fi foarte uşor de întreprins de altcineva, unii sunt mai tolaranţi, alţii mai mândri, unii iubesc dincolo de moral sau imoral, alţii se dăruiesc în limite bine prestabilite.
De aceea, există oameni care iartă şi şterg “cu buretele” învăţând treptat să îşi reconstruiască relaţia. Aceşti oameni iubesc cu tenacitatea cu care îşi iubesc viaţa care îi poate şi trăda din când în când – ei sunt aceia care reuşesc să vadă partea plină a paharului şi să treacă de confuzie şi de indignare. Tot ei învaţă din greşeli şi preţuiesc mai mult iubirea pe care, într-un mod sau altul, au pierdut-o. Şi aş zice: ferice de cei care au puterea să îşi accepte eşecurile cu o astfel de atitudine.
La polul opus se situează cei ale căror personalităţi nu permit cale de întoarcere. Gelozia lor nu va trece niciodată peste o asemenea greşeală a partenerului. Şi nu pentru că ei nu şi-ar dori sau nu ar încerca să repare lucrurile, ci pentru că firea lor tragică nu le permite.
Aceşti păgubiţi îşi vor găsi mai degrabă salvarea în fugă decât în iertare pentru că milioanele de gânduri referitoare la ceea ce a făcut partenerul, detaliile de care au nevoie i-ar distruge lent şi sigur. Şi tot ei vor trăi cu teama că se va mai întâmpla încă o dată acelaşi lucru.
Şi mai sunt cei care se străduiesc să uite, dar nu reuşesc, cei care se răzbună "de ciudă" pentru ca într-un final să renunţe... Şi cei care în momentul aflării că au fost înşelaţi încetează subit să mai iubească şi, de cele mai multe ori, ei sunt fericţii care suferă mai puţin decât ceilalţi.
Dacă celălalt merită sau nu a doua şansă, dacă celălalt mai vrea cu adevărat şansa oferită de tine, dacă percepi viaţa cu acel sentiment de libertate şi accepţi că celălalt are dreptul de a încerca lucruri noi şi, implicit, de a rătăci măcar o dată... stă doar în puterea gândului tău.
E ca la psiholog, când la finalul terapiei ţi se spune: de aici totul depinde de ce îţi doreşti tu cel mai mult pentru tine.
